Colecţionarul de lenjerie

Prima întâlnire cu Mircea Vintilă a fost ciudată şi unilaterală totodată, în sensul că doar eu l-am văzut, nu şi el pe mine.
27/02/2009

• Adrian Ivaniţchi

Iată cum s-au petrecut lucrurile. Prin 1973, cred, Relu Gherghel a organizat la Sala Palatului o gală folk, un gen muzical care tocmai înmugurea, invitându-mă şi pe mine.

Umblând haihui prin spatele scenei, văd la capătul unei scări o mulţime de fete îngrămădite în jurul unui tip care cântă la chitară. Nu-l vedeam, dar îl auzeam. De fapt, el punea o singură întrebare muzicală: „Unde-i cămaşa ta de noapte?”. Răspunsul venea din partea întregii adunări feminine: „La Mircea, cămaşa mea de noapte!”.

Fiind curios să aflu cine-i colecţionarul de lenjerie, am întrebat-o pe una dintre fete, care cu nedisimulată mirare şi cu o bună doză de dispreţ mi-a aruncat printre dinţi: „Mircea Vintilă”. Aha, m-am dumirit eu, căci auzisem de el, chiar dacă în perioada mea bucureşteană până în 1968 nu apăruse în cercul nostru folk (Dorin Liviu Zaharia, Mircea Florian, Mihai Munteanu-Mishone, Mihai Diaconescu, alias Anghel Mora de mai târziu) şi, ca atare, nu ne întâlniserăm. După 1969 (între timp făcusem armata), la Sighişoara fiind, am citit tot mai multe despre Mircea Vintilă, dar cu adevărat prieteni am devenit în 1974 – când am intrat în Cenaclul Flacăra –, şi mă bucur că suntem şi azi.

CU MOTORUL PORNIT! Acum altceva. Fiecare dintre muzicienii importanţi ai folkului românesc are o personalitate distinctă şi, de bună seamă, vieţile lor de până acum au avut traiectorii diferite, dar aş putea spune că nici unul nu a risipit mai mult decât Cioculeţ.

În anii 1974-1976 era în stare să umple o sală de sport de unul singur. Organizatorii, mai mult sau mai puţin profesionişti, aşteptau terminarea spectacolelor Cenaclului cu motoarele maşinilor pornite pentru a-l duce în cine ştie ce colţ de ţară şi apoi să-l aducă înapoi la următorul spectacol al Cenaclului. Putea câştiga averi, dar n-a fost să fie. Se risipeau banii şi sănătatea, rămâneau gloria şi cântecele minunate pe versurile excelente ale poetului Adrian Păunescu.

Întâlnirile noastre au fost foarte rare în perioada 1980-1995. Eu eram în Sighişoara, unde cântam tot felul de muzici, dar urmăream lumea folk. M-am bucurat să aflu că prietenia lui cu Moţu Pittiş i-a fost benefică. Proiectul „Pasărea Colibri” alături de Mircea Baniciu, Vlady Cnejevici şi, desigur, Moţu a avut un succes enorm, iar Ciocu a devenit din nou creativ şi echilibrat. O dată cu „Om bun” 1995, am revenit în folk şi aici am rămas, iar întâlnirile cu Mircea Vintilă au devenit frecvente, bune prilejuri de amintiri şi proiecte. Mi-e drag Vintilă pentru generozitatea lui şi pentru bonomia care doar pe cei înţelepţi îi prinde.

ECHIPĂ. Într-un turneu Flacăra din 1975 sau 1976, într-o conjunctură casnică, Ciocu s-a accidentat la mână cu o sticlă.

M-a rugat atunci să-l acompaniez la chitară, lucru pe care l-am făcut cu mare bucurie, fiindcă între timp îi învăţasem repertoriul de început pe care-l mai cânt şi azi cu nostalgie.

Poate ar mai trebui spus ceva despre rolul determinant al versurilor lui Adrian Păunescu în succesul cântecelor lui Mircea Vintilă din prima perioadă. Poetul l-a iubit cu adevărat şi împreună au format o echipă de creaţie poetico-muzicală formidabilă. Probabil că era o perioadă efervescentă pentru amândoi. Păcat că multe cântece au trecut în uitare. Poate această colecţie va readuce câteva în atenţia iubitorilor de folk.

Pentru perioada mai aproape de zilele acestea trebuie remarcat universul poetic creat de Horia Stoicanu, care nu face altceva decât să recompună atmosfera anilor ’70-’80 din detalii uneori duioase, alteori ironice, care au dus la noua generaţie de „şlagăre” semnate Mircea Vintilă.

„Fiecare dintre muzicienii importanţi ai folkului românesc are o personalitate distinctă şi de bună seamă viaţa lor de până acum a avut traiectorii diferite, dar aş putea spune că nici unul nu a risipit mai mult decât Cioculeţ”
Adrian Ivaniţchi

„Umblând haihui prin spatele scenei, văd la capătul unei scări o mulţime de fete îngrămădite în jurul unui tip care cântă la chitară. Nu-l vedeam, dar îl auzeam. De fapt, el punea o singură întrebare muzicală: «Unde-i cămaşa ta de noapte?». Răspunsul venea din partea întregii adunări feminine: «La Mircea, cămaşa mea de noapte!»” Adrian Ivaniţchi

Sursă: Jurnalul Naţional