Echipa de şoc

Cea mai frumoasă piesă compusă vreodată în România, spunea Liviu Tudan, este „Făt-Frumos” a lui Mircea Vintilă.

de Miron Manega
27/02/2009

Dorian Ciubuc, fostul sunetist al trupei Roşu şi Negru (actualmente director general al Zonemedia Networks) şterge şi el colbul de pe câteva amintiri pierdute. „Eu îl ştiu pe Ciocu de mult mai multă vreme decât mă ştie el pe mine – îşi începe el evocarea. Pentru că eu, înainte de a mă ocupa de muzică, am fost la rândul meu spectator. L-am văzut pentru prima dată la Cenaclul Flacăra, dar înaintea perioadei când umplea stadioanele sau Polivalenta. Cred că era prin ’71-’72. Păunescu încă nu era «boss», era doar un membru al cenaclului”…

LA RAPSODIA. Întâlnirea şi colaborarea propriu-zisă s-au întâmplat însă ceva mai târziu. „Eu am început să mă ocup de muzică în 1976, când i-am cunoscut pe cei de la Iris şi am devenit membru al «Clubului de la ora şapte», al lui Relu Gherghel. Pe urmă, în ’80, am devenit sunetist al trupei Roşu şi Negru, alături de care, timp de 11-12 ani, am susţinut mii de spectacole. Tot atunci i-am cunoscut pe Ciocu Vintilă şi Mircea Baniciu care au fost, de-a lungul timpului, artiştii cei mai apropiaţi trupei noastre”. După cinci ani de colaborare strict artistică, relaţiile lor au devenit şi mai stabile. „În ’85, şi eu, şi Ciocu ne-am angajat la Rapsodia Română. Ideea de a avea o carte de muncă, pentru a beneficia cândva de pensie, a fost a lui Liviu Tudan. Obligaţia era de a face, pentru Rapsodia, cinci zile de turneu pe lună, restul ne privea. «Echipa de şoc» a turneelor noastre era, la început, Roşu şi Negru, împreună cu Vintilă şi Baniciu, la care s-au adăugat, pe parcurs, Radu Gheorghe, Ştefan Hruşcă, Vasile Şeicaru, Victor Socaciu şi Carmen Rădulescu”.

TRUBADURUL. După această creionare a contextului, Dorian Ciubuc a trecut la evocarea directă: „Ciocu este, în cel mai deplin sens al cuvântului, un trubadur. Un veşnic visător, cu o sensibilitate extraodinară, atât în comportamentul lui obişnuit, cât şi ca artist. Selecţia textelor la piesele pe care le compunea, dar mai ales căldura interpretării şi a mesajului pe care-l transmitea către public au făcut din el un artist unic. Ciocu nu se certa niciodată cu nimeni, era prieten cu toată lumea. Devenise un fel de model al tuturor, toţi ar fi vrut să fie ca el. Mai ştiu, din auzite, că Adrian Păunescu, care se comporta ca un zbir cu majoritatea membrilor cenaclului, faţă de Ciocu nu-şi permitea să facă acest lucru, avea un respect special faţă de el. Ca artist, talentul său special era acela de a compune piese profund frumoase. Şi când spun frumoase mă refer la ceva total diferit de ideea de comercial. Liviu Tudan îmi spunea, prin anii ’80, că din tot ce s-a cântat în muzica românească până la momentul ăla, cea mai frumoasă piesă compusă în România se numeşte «Făt-Frumos», a lui Mircea Vintilă… Pe care, culmea, Ciocu o cânta destul de rar, n-am înţeles niciodată de ce. În orice caz, sunt bucuros că l-am cunoscut şi sunt mândru că suntem prieteni”.

FAŢĂ-N FAŢĂ CU ROCKERII
O întâmplare memorabilă a avut loc la Craiova, într-un turneu cu Iris… Public 100% rock… În faţa scenei, un grup de rockeri răi, hotărâţi. Deodată, prin faţa lor a trecut un ins cu chitara în mână, care a urcat pe scenă şi s-a aşezat la microfon. Era Mircea Vintilă… Şeful grupului a strigat: „Sper că n-ai să cânţi folk!”… Ciocu nu s-a pierdut cu firea. A dat microfonul la o parte şi i s-a adresat direct: „Prietene, îţi cânt ţie trei piese şi-am plecat!”… La care rockerul a rămas interzis.

UNUL CĂNTA, UNUL DICTA, ALTUL BĂTEA LA MAŞINĂ
Muzica lui Mircea Vintilă l-a inspirat pe poetul Adrian Păunescu. Roadele s-au văzut în creaţiile care au ieşit la lumină. „Tot ce am făcut eu cu Adrian Păunescu s-a lucrat, în afară de «Un om pe nişte scări» – care apăruse într-un volum de poezii. «Făt-Frumos» a fost compus într-o garsonieră în Piaţa Romană. Era spre seară. Domnul Păunescu m-a întrebat dacă am o linie melodică. I-am zis ca da şi i-am cântat-o. M-a pus să o mai cânt şi a început să dicteze poezia. Când am terminat eu de cântat, a terminat şi el poezia. Apoi a aţipit. Eu eram cu chitara în braţe şi-mi era teamă să şi respir. «Pământul deocamdată» a fost compus în drum spre Râmnicu Vâlcea. Este un popas, unde se mănâncă mici. Ne-am oprit. M-a pus să cânt, iar poezia a scris-o pe drumul de la popas până la Râmnicu Vâlcea. Seara cântam deja piesa. La «Dor de singurătate» ne aflam undeva la Sibiu. Abia ne trezisem. Eram eu, Florian Pittiş – cu maşina de scris – şi Adrian Păunescu care a zis: «Hai, dă-i drumul!»… Eu cântam, domnul Păunescu spunea poezia, iar Pittiş bătea la maşină textul. Nebunia de pe lume!”, povesteşte Mircea Vintilă.

O MARCĂ DE CĂNTEC…
„Avem în Mircea Vintilă pe cel mai îndrăgit cântăreţ al valului care a spulberat multe prejudecăţi şi tot atâtea false glorii. Dar Mircea Vintilă nu e doar unul dintre vârfurile acestui val, ci şi prima – cea mai grabnic primită de public – soluţie, prima regăsire a unei generaţii într-o voce şi o chitară. Cu Mircea Vintilă începe un gen. Cu Mircea Vintilă începe un calendar. Cu Mircea Vintilă amurgeşte zodia farmecului şi se iluminează zodia adâncimii. Cu Mircea Vintilă nopţile încep mai târziu iar dimineţile încep mai devreme. Există o «marcă de cântec Mircea Vintilă». O marcă de valoare!” (Adrian Păunescu)

Sursă: Jurnalul Naţional

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: