Ca un plop subţire cu părul blond

Fiind invitată să scriu despre Mircea Vintilă, îmi vin în memorie vorbele unui clasic german: „Amintirea este un Rai din care omul nu poate fi izgonit”…

de Ioana Bogdan
27/02/2009 (Actualizat 7:00)

Amintirile mele despre Mircea Vintilă încep de prin anii 1973-1974. Nu mai ştiu cum ne-am cunoscut, dar ţin perfect de bine minte prima înregistrare făcută într-un  platou al Televiziunii Române pentru o ediţie a „Albumului duminical”. Din ziua aceea pot spune că ne-a legat o prietenie rodnică şi frumoasă care a dăinuit până astăzi, chiar dacă nu ne vedem cu lunile, cu anii.

CURAJ.
Eu eram redactor în „plutonul de tineri” de la divertismentul păstorit la TVR de inegalabilul om de televiziune Tudor Vornicu. Mircea făcea parte din generaţia folk, „o falangă muzicală”, venită cumva dintre amatori. Tinerii aceştia talentaţi lăsaseră pe planul doi sau părăsiseră cariere cu perspective strălucite (arhitectură, inginerie, construcţii), pentru o chitară de Reghin şi pentru impactul ardent cu publicul, dovedind inspiraţie, har şi o chemare irepresibilă către muzică şi către versurile cu conţinut şi mesaj pregnant. Amândoi purtam în fiinţa noastră ecourile generaţiei flower-power. Efigia lui Bob Dylan plana asupra noastră, tutelar. Se formase un fenomen de masă, „Cenaclul Flacăra”, care a coagulat toate aceste talente apărute pe neaşteptate, la o răspântie a ştafetei dintre generaţii. Ca şi Mircea Florian, Nicu Alifantis, Zoia Alecu, Nicu Vladimir, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu, mai târziu Bertzi şi Socaciu, toţi purtau pe umeri epoleţii plini de har, orgoliu şi curaj. Ei şi mulţi alţii, alături de mari actori, tineri sau vârstnici, alături de scriitori din generaţii diferite, şi-au  croit un drum propriu, cariere durabile, paralele cu muzica uşoară, genul predilect al publicului nostru din acei ani. S-a născut un gen muzical care s-a numit (nu ştiu de ce) „folk”. Din cauza „sonorităţii străine a cuvântului”, la televiziune, era  înscris pe generice cu sintagma „muzică tânără”.

PRINŢUL.
Am filmat, de-a lungul anilor, multe din piesele lui Mircea Vintilă, mai ales pe cele din perioada numită de el cu nostalgie, „romantică”. Mircea trăia alături de generaţia lui splendida frenezie culturală a anilor ’70, care însoţea noutatea fenomenului numit „Cenaclul Flacăra”. Oriunde mergea, cu oricine se întâlnea, vorbea cu patimă, prelungind în afara scenei atmosfera acelor „spectacole totale”, cum le numea el. Aşa mi-l amintesc eu pe Mircea Vintilă din anii aceia. M-a impresionat de la început ardoarea cu care vorbea, dăruirea cu care îşi cânta compoziţiile proprii, dar mai ales prospeţimea vocii în peisajul muzical al vremii, dicţia ireproşabilă, căldura cu care amprenta interpretarea. Abia ieşit din adolescenţă, un plop subţire terminându-se cu o claie aurie de păr, sub streaşina căreia sclipeau jucăuş doi ochi albastru-verzui. Intra în platou ca un prinţ. Pantaloni călcaţi la dungă, un blazer de catifea maron şi o cămaşă albă, amintind de cămaşa ţărănească. Aşa mi-l amintesc în faţa camerelor din platou. Sprijinit în griful chitarei, părea că în orice secundă poate arunca husa ca să plămădească o nouă melodie sau pur şi simplu să cânte, lucru care-l făcea fericit. Momentele care rezumă filmările noastre au fost puţine. Ele se numesc „Făt-Frumos”, „Lordul John”, „Bade Ioane”, „Frunză verde de albastru”, „Strada Popa Nan”, „Miruna”, „Peste răbdări te-am aşteptat” etc.

„RIGIZII ŞI SCOFÂLCIŢII”. Aveam de realizat, pentru spaţiul varietăţilor de sâmbătă seara, un recital „Gică Petrescu şi invitaţii săi”. Profilul emisiunii mă obliga ca, pe lângă pivotul asigurat de maestru, să alătur mai multe genuri muzicale şi o listă cu interpreţi, actori şi cântăreţi, din toate genurile divertismentului TV.

Căutam o distribuţie care să atragă în faţa micului ecran nu numai pe telespectatorii de vârsta marelui trubadur al Bucureştilor, ci şi pe cei mai tineri, chiar pe cei de vârsta mea. Am propus atunci pe Mircea Vintilă, pe Irina Loghin şi pe Angela Similea (toţi într-o ascensiune fabuloasă), pe Florin Piersic şi Nicu Constantin (era nevoie de umor „forte”). Mircea mi-a propus o baladă pe versurile lui Adrian Păunescu, „Făt-Frumos”. Scosese un single care-mi plăcea enorm, dar nici nu visam să filmez piesa. I-am spus: „Eşti nebun? Acum te-ai găsit să vii cu balada asta?”. Tocmai primisem indicaţii proaspete de la Cabinetul 2, legate de acest domeniu… Cum să vorbim de basme (abia se scoseseră poveştile din programul tv al serii), de libertatea de a visa, cum să cânte el despre „rigizii şi scofâlciţii” care ne obligau să respirăm „sterp, mecanic”. „Păi, n-am nimic nou şi eu pe asta vreau s-o cânt” – mi-a zis senin. Mă gândeam: cât de rău poate fi? Filmăm piesa, cade la viză, iau o papară, o admonestare şi gata! Dar dacă scapă la viză şi o vede cine nu trebuie s-o vadă? Cum, Dumnezeu să-l filmez? Soluţia era simplă, a venit repede rezolvarea. Dar cum să trec de viză cu textul cântecului? Mulţi îl priveau încă destul de suspicios pentru hitul „Un’te duci tu, mielule?”. Pe vremea aia, credeam aşa cum cred şi astăzi cu tărie că: „unde nu-i poveste/ Lume nu-i şi om nu este/ Şi de fapt nimica nu-i”. Filmam în alb-negru. Aveam un decor simplu, dar elegant. O arcadă uriaşă în semicerc marca fundalul şi Mircea era singur în ditamai platoul! Nu aveam la îndemână nici un artificiu cu care să abat atenţia. Balansul, ritmul lent al cântecului, dar mai ales mesajul foarte, foarte direct, ca un manifest tăios, care se cerea încadrat la prim-plan, impuneau o filmare simplă, cu cadre lungi înlănţuite. Aşa am stabilit cu minunatul meu coleg, regizorul de montaj Dan Traian Popovici. Mizam pe figura candidă, luminoasă a lui Mircea, pe glasul său cald, pe felul lui îndârjit, învelit în tandreţe, cu care-l evoca pe „Făt-Frumos”, „visul moale al vreunui trist băiat” – cum scrisese poetul. Am făcut filmarea. Ne-a plăcut, dar mă chinuia asocierea cu celelalte genuri muzicale care n-aveau nici o vină că erau mai vesele, mai… lumeşti, ca pentru sâmbătă seară. În mintea mea a încolţit pentru viză răspunsul că tânărul folkist poartă girul şi admiraţia venerabilului maestru, care chiar îl plăcea. „Pentru că are o voce caldă, bine impostată, se vede că iubeşte cu sinceritate muzica şi pe oameni” – spunea Nea Gică. Şi… vine vizionarea. Îl plasasem pe Mircea către sfârşitul sumarului, pentru ca privitorii să fie deja prinşi de emisiune, încântaţi de ceilalţi artişti, până la apariţia lui. Aveam două momente de spaimă, în mod special pasajul cu versurile: „Mai visaţi de vreţi să fiţi/ Fericiţi cu capu-n pernă/ Feriţi epoca modernă/ De rigizi şi scofâlciţi/ Din prea mult entuziasm/ Să nu spargeţi Voroneţul/ Daţi-i, voi, mai mare preţul/ Oameni, mai râvniţi la… basm!”. Nici în ziua de azi nu ştiu ce înger păzitor a făcut să trecem cu bine peste momentul ăsta. Balada era foarte lungă. În sală se discuta pe o altă temă în timpul derulării cântecului, chiar s-a dat sunetul puţin mai jos şi nimeni n-a dat vreun semn că a sesizat mesajul versurilor. N-a întrebat nimeni „cine-s rigizii şi scofâlciţii”, de care se făcea vorbire! Am respirat adânc, fiindcă urma finalul: „El venea la noi pe jos/ Şi ni l-au răpit piraţii/ Oameni vigilenţi, redaţi-i/ Actele lui Făt-Frumos,/ Daţi-i viaţa înapoi/ Ochii mari, mişcarea buzii,/ Făt-Frumosul din iluzii/ Şi frumos numai prin voi!”. Mi-am dat seama atunci ce efect are chipul senin al lui Mircea, care a salvat cântecul cu dulceaţa din glas şi priviri. Sau poate că şi celor cu care vizionam li s-a părut binevenit cântecul. Dumnezeu ştie! Am predat emisiunea şi am aşteptat cu inima cât un purice reacţiile de a doua zi. Aşa era obiceiul. Dar… nimic! Ne-am căutat la telefon. I-am spus lui Mircea că nimeni nu a pomenit ceva despre acest cântec. Cred că nu s-a mai filmat niciodată această piesă, poate după decembrie 1989. Amândoi am fost fericiţi în ziua aceea, presupunând că din cele câteva milioane de telespectatori (cam ăsta era rating-ul la ora respectivă) trebuie să fi fost destui oameni care să fi primit balada cu mesajul ei direct, aşa cum ne-am dorit noi. Privind înapoi, zâmbesc cu ironie amară. Ne credeam grozavi că am dat publicului ceva de care el avea nevoie. Nu ne-am gândit o clipă că facem un act de curaj, de protest, de rezistenţă, ci un gest necesar. Mircea, îţi mulţumesc şi azi, încă o dată, pentru emoţiile comune.

DUMBRAVA  VINTILĂ. Ne despărţeau multe lucruri, dar trebuie să-ţi spun, dragă Mircea, că sunt mândră că am fost contemporană cu tine! Şi când scriu aceste cuvinte îmi vin în minte cele două-trei ore din prima zi de Crăciun a mai multor ani la rând. Eu, bucureşteanca ocupată cu o meserie cronofagă, departe de familia aflată în Dobrogea, găseam căldura celei mai frumoase sărbători creştine alături de familia ta. Ştiind că lucrez pentru Revelion sau pentru emisiunile de la 1 ianuarie, mama ta mă suna şi mă invita la masa de Crăciun, – „măcar pentru un ceas” – tentându-mă cu bunătăţi tradiţionale, făcute de mâinile ei şi ale dlui. Vintilă. Mă fascinau ea şi tatăl tău… Erau ca nişte sfinţişori, micuţi de statură, blânzi şi delicaţi, care te priveau ca pe un dar al lui Dumnezeu. Îi asociam cu bunicii Lizucăi din Dumbrava Minunată. Găseam casa împodobită ca un basm frumos, povestit cu drăgălăşenie de sora ta.  Toţi ai casei iradiau o bunătate solemnă, respectuoasă, iubire şi omenie pe care le ştiam din casa mea părintească. Privind înapoi şi auzind zgomotele brutale ale străzii de astăzi, îmi vin în minte cuvintele regretatului om de cultură Valentin Silvestru: „Atenţie pe mâna cui îţi laşi posteritatea!”… Mă rog Cerului să-ţi meargă bine. Şi dacă este adevărat că suntem suma gândurilor şi faptelor noastre, îţi doresc să găseşti forţa de a duce pe umeri ceea ce ţi-ai menit…

„Abia ieşit din adolescenţă, un plop subţire terminându-se cu o claie aurie de păr, sub streaşina căreia sclipeau jucăuş doi ochi albastru-verzui. Intra în platou ca un prinţ. Pantaloni călcaţi la dungă, un blazer de catifea maron şi o cămaşă albă, amintind de cămaşa ţărănească.”
Ioana Bogdan

„Mircea trăia alături de generaţia lui splendida frenezie culturală a anilor ’70, care însoţea noutatea fenomenului numit «Cenaclul Flacăra». Oriunde mergea, cu oricine se întâlnea, vorbea cu patimă, prelungind în afara scenei atmosfera acelor «spectacole totale», cum le numea el. Aşa mi-l amintesc eu pe Mircea Vintilă din anii aceia”

Sursă: Jurnalul Naţional

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: